CURCUBEUL LUI FRANCISC

Era 2 iunie 2019 și în fapt de înserare Papa Francisc își lua rămas bun de la români și de la oficialitățile prezente la aeroportul din Sibiu.

Toate privirile ,mai ales ale oamenilor care urmăreau prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă evenimentul,erau ațintite să descifreze ultimele gesturi protocolare care se însăilau cu strângeri de mână,cu îmbrățișări și cu saluturi firesti așa cum doar Sanctitatea Sa știe să le ofere binecuvantare și dar.

Furtuna și ploaia se potoliseră iar cerul începea a se limpezi.

Din prea multă atenție acordată evenimentului dar și din cauză că imediat după ce avionul s-a înalțat transmisiunile în direct televizate au fos comutate în regim de studio pentru concluziile firești ale unui asemenea eveniment,prea puțini s-au uitat la cer.

Cei rămași pe pista aeroportului în clipele plecării Papei Francisc spre cetatea altarului Sfântului Apostol Petru au putut observa ceea ce nu au văzut milioane de alți români.

În zarea decupată de munții din apropierea Sibiului, precum o prelungire a decolării aeronavei, a apărut pe cer un superb curcubeu.

După ploaia năprasnica ce a dat peste cap programul plecării din Blaj și care a fost un fel de antemergător al coloanei oficiale tot drumul până la Sibiu,după ce s-au rupt cerurile de nu se putea vedea la câțiva zeci de metri pe pista aeroportului,zarea s-a deschis ca o plinire și încoronare a celor trei zile de slujire pontificală pe pământ românesc.

Copleșiți de semnificația pastorală a călătoriei apostolice și de amploarea mărturisirilor de credință,se pare că a trecut pe plan secundar faptul că cele trei zile ale vizitei pontificale in România au fost marcate de neprevăzutul meteorologic.

Pentru toți organizatorii posibila vreme potrivnică a fost o ingrijorare care și-a mutat locul de la București la Șumuleu Ciuc,apoi la Iași și în cele din urmă spre Blaj.

Însa în fiecare loc providența a făcut ca în clipa potrivită, fie să se oprească ploaia,fie să apară soarele pentru ca celebrările și întălnirea credincioșilor cu Suveranul Pontif să fie depline.

Au rămas pentru totdeauna în sufletele credincioșilor momentele asociate semnificației strict religioase și pastorale din cele trei zile însa acestea ar fi fost mai puțin stralucitoare fara acele raze de lumină care aduceau de fiecare dată și în fiecare loc un altfel de curcubeu pe pământ, o rază de lumină fizică și spirituală pentru un legământ pe care Suveranul Pontif îl consacra pe pământ românesc dimpreună cu toți credincioșii catolici.

Se risipeau norii și ploaia iar gândul ducea pe fiecare participant la evenimente spre asocierea cu un fel de mică minune.

Se retrăgeau îndărăt în ceruri apele și dincolo de orizontul prezentului se întrezărea biblicul moment când Noe pașea pe tărâmul uscat și pregătit pentru continuarea deplină a vieții.

Urale și inchinări se adunau să aducă senin în cer exact cât era necesar pentru clipa de grație a întâlnirii cu Papa.

La sfârșitul unui Florar cum nu a mai fost altul în România un altfel de curcubeu s-a zămislit pentru a îmbrățișa Romania și,spre deosebire de fenomenul fizic al refracției luminii, în cele șapte culori din 2019 creștinii au trăit o amplificare a strălucirii celor șapte sacramente ca moștenire a Bisericii Universale rămasă pentru toți oamenii.

O tradiție ebraică menționeză că dacă Yahwe îşi lasă de-o parte arcul şi îl agaţă de nori,adică se arată curcubeul,este semn că i-a trecut mânia.

Pelerinii basci numeau curcubeul “puente de la Roma” (podul de la Roma),în unele regiuni ale Franței era considerat „podul Sfântului Duh” iar in timp ce șvabii și bavarezii consideră că sfinții vin din ceruri spre pământ pe curcubeu în unele regiuni ale Italiei se consideră că atunci când apare curcubeul este semn că Sfântul Petru deschide Porțile Raiului.

Specialiștii în fizică știu ca în unele situații în curcubeul ceresc se întâmplă ca lumina să fie amplificată prin procese optice punctuale și să devină mai puternică.

Curcubeul celor trei zile ale petrecerii Papei Francisc în România s-a ridicat de la pământ la cer și înapoi pe pământ pas cu pas devenind mai întâi rază apoi manunchi de luminare menit să rămână printre români.

O vizită pontificală se face pentru trecut,pentru prezent,pentru viitor.

Călătoria apostolică în România a fost pentru întărirea familiei,pentru încurajarea părinților și a copiilor, pentru împământenirea respectului față de bunici și bătrâni.

Daca raportarea la trecut însemna cinstirea memoriei Sfântului Papă Ioan Paul II și amintirea strigătului mulțimilor către cer și spre altare drept chemarea la unitate în Grădina Maicii Domnului,prezentul Papei Francisc a fost să se meargă împreuna către un nou liman sub ocrotirea Sfintei Fecioare Maria.

Viitorul a devenit după iunie 2019 o acțiune conjugată permanent la timpul prezent prin care nu doar amintirile ci mai ales faptele înseamnă zidirea comunităților locale drept noi începuturi și legăminte pentru unitatea universală.

Este dificil de ierarhizat acțiuni,cuvinte sau gesturi din șirul celor petrecute în rastimpul celor trei zile în care Francisc a fost înainte de toate un Papă pentru România.

Asa cum fiecare curcubeu este văzut de om prin ochii proprii și nu sunt doi indivizi care să îl vadă identic,la fel și vizita Papei Francisc este percepută la nivel subiectiv în chip diferit în sufletul fiecărui credincios

Dincole de subiectivism un anume ceva este unic … mărturisirea de credință ca liant al trecutului prezentului și viitorului.

Curcubeul spiritual,cel care nu se vede dar se simte, este un legământ sufletesc și totodată o promisiune care trebuie respectată.

Mai știu oamenii de stiință că pentru a exista un curcubeu picăturile de apă străpunse de soare trebuie să fie perfect sferice.

La fel și oamenii care tind spre deplinătatea Harului trebuie să progreseze continuu pentru a deveni acel rotund împlinit,destinat a se lega dimpreună în tivul hainei Divinității

Mărturisirea credinței se compune din aspirație spre perfecțiune prin rugăciune și fapte, perfectiunea fiind un dar de la Dumnezeu care se află însă în chiar ființa lui Dumnezeu

Sfântul Părinte Francisc a venit să slujească și să aducă prinos în fața tronului ceresc pe cei beatificați care rămân temelia de suflet a poporului lui Dumnezeu care trăiește în spațiul României contemporane.

Curcubeul fizic de la Sibiu s-a risipit în câteva clipe însă din firea lucrurilor au odrăslit semințele lăsate pe pământ românesc de un alt Bun Păstor,Papa Francisc,cel care le-a sădit din nou ca pentru o reînnoire a tuturor legămintelor.

UN BĂNUȚ PENTRU UN ROMÂN LA TREVI

Peregrinare în centrul Romei.. plictisit de orientarea pe hartă poți întreba fie pe un localnic, fie pe un turist, încotro ar fi un anume obiectiv Si chiar dacă indicațiile nu sunt întotdeuna riguroase ajungi aproape fără voia ta în locul căutat. Fontana di Trevi atrage ca un magnet oriunde te-ai afla în Roma.Cred că cel puțin pentru cei care nu știu înca istorioara aruncării bănuților în bazinul fântânii poate fi interesanta chiar daca idilicul nu mai are liniștea patriarhală a altor vremuri și o călătorie este orientată spre hiperbolizarea bucuriei de a vedea și de a gusta din frumusețile lumii.Conform obiceiului paraua împlinirii dorințelor se aruncă ăn apă cu mâna dreapta peste umărul stâng. Gestul nu este unic în lume însa la Trevi, prin amploarea participativa a vizitatorilor, aruncarea monezilor a devenit un ritual. Numele unui român este strans legat de notorietatea aruncării banilor în bazinul fântănii fecioarei Trivia. Jean Negulesco, craioveanul care dorind să ajungă pictor și-a consacrat cariera celei de-a șaptea arte, a regizat prin anii 50 filmul TREI BĂNUȚI ÎNTR-O FÂNTÂNĂ. Melodia cu același nume interpretată de Frank Sinatra și povestea romantică a trei tinere femei care își cauta dragostea și perechea în Cetatea Eternă au devenit peste noapte celebre. Filmul a primit două premii Oscar și a avut încasări de 5 milioane dolari.Iar Fontana di Trevi s-a transformat într-o casierie sui generis în care se strâng aproximativ 3000 euro zilnic. Frederico Felini și alți cineaști ai epocii "Hollywood-ului de pe Tibru" au adăugat plus valoare acestui actor zămislit din apă și din piatră iar în prezent o călătorie în Roma fără participarea la epatantul spectacol desfășurat în fața superbei scenografii baroce semnate de Nicola Selva poate fi considerată o excursie ratată. Un memento al clipei consumate în alt loc și în alt timp îți va aminti ca și tu ai fost la Roma dar altfel decât respectând similaritățile dictonului "et in Arcadia ego". Iar Trevi rămâne incontestabil un dar pentru ochii minții depre care Jean Negulesco spunea ca sunt cel mai extraordinar proiector din câte exista pe lume.

Deci... atunci când aruncăm un bănuț la Trevi poate ne gândim și la compatriotul nostru preț de un clinchet și un strop de apă.

CREDINȚĂ ….DE BUZUNAR

Fel de fel de ziceri despre religie la tv sau în postări online zilele astea.
Între acestea și una conform căreia credința este în sufletul fiecăruia.
Analiști,psihologi și formatori de opinie au iterat care de care mai răspicat ipostaza credinței trăite la nivel personal ca un soi de ombilic al argumentului de a se rămâne în casă.
Care de care mai convingător, încerca să învețe că trăirea religioasă se poate consuma din living până în bucătărie cu eventual popas pe balcon ca și cum ai fi trecut pragul oricărui lăcaș de cult.
Reducționist se poate și așa.Dar argumentul credinței trăite exclusiv personal ca îndemn de a se rămâne în case de sărbători era,pentru cei credincioși ,egal cu zero, pentru că aceștia ca oameni responsabili ,oricum stăteau în casă chiar dacă nu se simțeau împliniți.
Pentru cei mai puțin credincioși, tot zero însemna, pentru că nu țineau cont de asta.
Poate puțini dintre cei cu astfel de opinii au stat de la început la sfârșit la vreo liturghie sau au participat plenar la un pelerinaj.
Dintre aceștia unii,ajunși pe vreun pisc de munte și năuciți de atâta frumusețe în loc să exclame …”mare eşti Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale”… vor fi reușit doar un măreț WOW.
Pentru cei care înțeleg spiritualitatea în astfel de limitări credința pare fi un fel de ceai cu proprietăți curative pe care dacă îl pui în termos fierbinte, tot asa îl găsești când scoți capacul.
Nu trebuie să fii mare exeget al realităților religioase ca să îți dai seama că cel putin trei dimensiuni ale credinței infirmă faptul că aceasta este asociată exclusiv sufletului omului.
Prin credință se exprimă în primul rând legătura între om și realitatea spirituală.
Este puntea între făptura umană și Dumnezeu sau oricare altă formă a existenței transcendentale.
Credința înseamna în egală măsură comunicare și comuniune.
O permanentă legătură între pământ și cer,între suflet și Duh.
Credința unește pe oameni între ei prin participare.Fără
co-participare, fără comuniune, fără comunicare personală,credința nu se deosebește cu mult de un soi de poezie frumoasă pe care o spui seara la culcare.
Marea provocare a religiei în forma sa instituționalizată va fi legată nu atât de lipsa de comunicare ci din posibila limitare a comuniunii și a co-participării la actul sacru.
Credința aflată doar în sufletul fiecăruia poate deveni cel mult un simplu permis de conducere cu diferite categorii dar lipsit de cea mai importantă, aceea prin care omul (nu) se conduce pe sine de pe pământ spre cer.

SATUL ÎN CARE NIMENI NU FURĂ ...DAR NE FURĂM CĂCIULA

Eram într-o bună zi la pe malul Dunării,pe lângă Dubova,aproape de Porțile de Fier.Un indicator “mi-a facut cu ochiul” să o iau pe un drum lăturalnic spre una dintre puținele localități din România în care viețuiesc cehi-Eibenthal.
Auzisem de cătun și mi-am facut curaj să iau pieptiș cale de vreo 6 km un drum forestier.Când colo ... asfalt ca în palmă.DN 57 lăsat în urmă era ca după razboi în comparație cu drumul pe care urcam.Rigolă din beton și calea de rulare mai ceva ca pardoseala din Carrefour.Mă credeam deja prin codrii Boemiei apropiindu-mă de vreun castel precum Kasperk După cam 6 km am ieșit din pădure iar de pe un tăpșan se vedea satul.Drumul asfaltat o lua la dreapta ...turla bisericii satului se zărea spre stânga.Cât vedeai cu ochii,preț de mai bine de 1 km,către pășuni,se îndrepta calea asfaltată.Arăta ca în filmele americane cu happy end ...drumurile alea întinse, cu suișuri și coborâșuri,de par că nu se sfârșesc.
RATIUNEA îmi spunea să o iau la dreapta pe asfalt,că o fi vreun ocol sa mă coboare în sat pe drum lin.INSTINCTUL mă îndeamna să merg prin hârtoape la stânga luând cap compas țiglele roșiatice care se vedeau dincolo de miriște.Am privit și spre troiță dar neam inspirație pe ce cale să apuc.Pornesc totusi pe asfalt spre dreapta.După cam 1 km,doi ciobani pe partea stângă a drumului.Să fi fost leat cu mine,deși barba și cușma îi arătau ceva mai maturi.Asfaltul se așternea sub roți către o curbă din zare.Nu încetinesc și mă felicit în gând că am ales calea cea bună.Când colo,după curbă,brusc,precum în desene animate,drumul se termină.Și asfaltul așișderea.Mă proptesc cu botul mașinii direct în holdă.Iarbă înaltă până la genunchi.Numai bună de prima coasă.Nu îmi vine să cred ochilor.Drumul nu mai ducea nicăieri.Cobor din mașină si privesc năuc.Cat în dreapta,cat și în stânga.Nici urmă de sat.Cât vezi cu ochii iarbă aurie și câțiva brazi ici colo.Întorc mașina și cobor spre răspântia cu troită.În cale opresc lângă ciobani și după ce ne dăm binețe îi întreb unde e drumul spre Eibenthal .-De la troiță la dreapta... zic ei. -Da drumul ăsta asfaltat unde duce ....întreb eu.
-Nicaieri !.... îmi răspund ei senini precum cerul. -Cum așa ?....mă rățoiesc eu. -Uite așa !... îmi răspund fară urmă de emfază păstorii. -Pai bine...drumul de la troiță până în sat nu este asfaltat? -Nu ! -Păi cum de ăsta e asfaltat ? -Păi simplu..pe fonduri europene. -Dar nu duce nicăieri ... mă aprind eu în dialog.De ce nu au turnat asfaltul spre sat? -Nu duce nicăieri ... spun și interlocutorii mei.Dar din câte am auzit pe la stăpânire nu putea duce nici în sat că nu au dat banii pentru drum rural.Și ca să termine banii l-au aruncat vreo 2 km spre deal.
Am privit în ochii oamenilor și nu știu care dintre noi era mai resemnat.Am mers apoi în Eibenthal, satul din România unde nu se fură. Cătunul unde localnicii lasă dimineaţa banii la poartă, într-o plasă, şi seara găsesc pâine în sacoşă
IN LOCUL LOR FURĂ ALȚII !
Pe la margine de sat,precum oarecand găinarii.Iar nefirescul poartă coronița de premiant și ai noștri politicieni raporteză cu mândrie la “Înalta Poartă”....-am atras fonduri europene!!! Dar nici un nebun al satului nu a fost în stare sa îi traga de mâneci scrobite pe măscaricii de la Bruxelles că se poate iesi din canonul reglementării cu ochelari de cal dacă natura lucrurilor înseamnă mai bine și firesc.În locul celor cu gulere scrobite și priviri în gol gândește pixul Mont Blanc când semnează decontul pe banii contribuabililor.Gândeste tot atăt de profund ca și varful omonim din Alpi.

FLASH MOB-SMART MOB-FLASH ROB

Flash mob- smart mob-flash rob

Sunt trei sintagme diferite care definesc acțiuni de tip diferit.

Flash mob-ul presupune surpriza apariției protagoniștilor,răstimpul scurt în care aceștia își fac numărul și disiparea rapida a grupului.

Celelalte două sunt cu totul altceva.

In România noastra tristă și uneori ciudata precum un triaj de spital mai vine o sărbătoare,i se mai tună unuia ca e un prilej fain să se așeze ca musca pe caciulă,se mai ivește spontan o nevoie  de re-afirmare…si uite asa mai punem de un flsh mob si ne-am pricopsit cu înca un neologism și cu înca o facatura importata si adaptata în tonuri mioritice.

Adeseori astfel de acțiuni se întreprind în aeroport sau în gară.

Ritualism sumar regizat …ba apare o trompeta, ba o toba, ba o vioara pe post de surpriza.

Spontaneitate de tipul celei în care nici cei ce asistă și nici artistii nu mai cred.

A alege zona de check-in a unui aeroport în care oamenii nu știu cum să se grăbească să ajungă mai repede să depuna bagajul și apoi să se încoloneze la filtrul anti tero după care fuguța la ghișeele de trecere a frontierei e un glonte tras în vânt.

Sau mai lugubru spus un vânt tras în cabina de duș.

Ici colo vreun amator se pune pe filmat să mai ia ceva like-uri sau să trimita filmul la lelea Neta care trage din greu ca badantă prin Italia.

Alții se uita cu privirea aia de seamănă a “n-am ce face ceva mai bun”

Și uite așa din turnul aristocratic al culturii autentice flash mob-ul se rostogolește în derizoriul periferiei pe post de distracție a gloatei și mai ales de mândrie a performerilor,proclamat adeseori ca act patriotic.

Asa cum popii îi stă bine la altar,avocatului în sala de tribunal și clownului la circ ,artistului îi este locul pe scenă.

Altfel riscă să devina clown asezonat cu o butaforie împănată cu afisaje de plastic și automate de cafea…la rându-i un automat care cânta la comandă precum un tonomat.

Dar pana la urmă responsabil este cel care bagă fisa în tonomat că de aia e facută masina …sa cânte!

Cap Compas Calatorie poloneza

Cap Compas China Hangzhou de la muzica la ceai

Cabo Girao

FRUCTUL ÎNGĂDUIT AL NOULUI PARADIS

Poate că omenirea merită încercarea marii crize economice care se ițește din ce în ce mai vânăt la orizont.

Cei bogați vor câștiga înjumătățit,cei săraci vor avea mai puțin iar cei care nu au de nicunele își vor duce mai departe crucea.

Când deja pornise în 2019 drumul spre Betleem pentru vestira Nașterii Domnului steaua a rămas înțepenita undeva pe cer.

Locul astrului simbolic fusese ocupat în mentalul colectiv de o banană vândută la un târg de artă din SUA cu 120 000 dolari.

Darul harului a fost înlocuit vrmelnic cu darul banului.

Cel care o cumpărase proclamat vremelnic că fiecare bancnotă de 1 dolari pe care scrie NOI CREDEM ÎN DUMNEAZEU nu valoreaza pentru el nici căt cei 10 cm de hârtie igienică cu care se șterge la dos în zilele în care nu este constipat după atâția hamburgeri.

Artistul  italian Maurizio Cattelan care a încasat banii probabil nu s-a ostenit sa doneze măcar o parte unor zeci de mii de copii  înfometați de prin Africa sau de aiurea.

Doar Crăciunul e sărbatoarea banului și nu a ocrotirii pruncilor.

Cinismul expunerii și al tranzacției a relevat fața hâdă a societatii mercantile care a devenit  călăuză și model în ultimele decenii.

Banul are valoare cu adevărat reală și este bun atâta timp cât e întrebuințat cu folos.

În caz contrar devine vehicul al unor alienări colective.

Cred că nici cumparatorul nu s-a grăbit să lipească banana simbol pe vreun transport cu ajutoare umanitare chiar dacă un asemenea demers îl costa de zece ori mai puțin. Poate banana cu pricina nu era întâmplător aleasă.

La un moment dat căteva lanțuri comerciale care promovau un negoț etic în țări civilizate au constatat scăderea spre un preț derizoriu a kilogramului de banane.

Au început atunci a ștampila bananele ca “bun de vânzare” și un cost apropiat de cel normal avertizând pe clienți că ceea ce este prea ieftin înseamnă de fapt subevaluarea muncii din multe țări ale lumii a treia și scurtcircuitarea multor verigi ale lanțului de la producător la consumator.

Dupa ce a reușit să se desprindă din banda adezivă aruncată provocator în cer steaua Betleemului și-a continuat timid drumul spre Câmpul Păstorilor pentru a vesti  sosirea sărbătorii celei mari a creștinătății.

Doar ca în peisajul celebrărilor rămăsese rezidual o istorie contrafăcută în care Iisus nu mai venea pe pământ să elibereze pe oameni de păcatul mușcării din mărul neascultării.

Apăruse deja gustarea din fructul îngăduit pentru o nouă era.

Mărul permis era de fapt banană și imortaliza  aberația socială a lumii elierată de valorile morale.

Colțul de Rai fusese o banală expoziție în care se sărbătorea orice și oricum, doar să fie împlinit “sacramentul” aruncării banilor în canalizare.

Mesajul era de tipul …”EU POT TOT CE E NEFIRESC ÎN TIMP CE TU NU POȚI NICI MĂCAR CE E NORMAL!”

“Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!” spunea un prooroc biblic.

Nu a fost să mitizăm prea multă vreme banana noului paradis și presimt că “generosul” cumpărător nu ar mai oferi mâine nici 10 cenți pe un fruct chiar dacă e poleit cu aur.

PLEDOARIE PENTRU CALIGRAFIE

Shift, backspace, delete.

Facilitățile unui nou tip de comunicare sunt mai degrabă o mefistofelică invitație de a învăța mai înainte să greșești, fără a te fi deprins cu simțul corectitudinii.

Am uitat repede, în aproape un deceniu, să scriem cu ustensile pe care în prezent le considerăm vetuste. Stiloul și pixul sunt în cel mai bun caz accesorii inutile pitite în buzunarele vreunei genți, iar tocul a devenit demult artefact. Poate că tinerii din prezent nici nu mai știu ce este un toc.

Pe de altă parte, progresul face parte din evoluția firească a unei societăți.

Din pacate, abia după ce ai urcat treaptă dupa treaptă, evoluând, îți dai seamna că ce ai pierdut sau ce ai lăsat în urmă nu mai poate fi adus în bagajul deplinătății aptitudinilor proprii. Prăpastia între îndemânare sau manualitate și mecanicism devine de netrecut.

“Scrisul face bine!” nu poate fi doar un slogan.

Am urmarit cu interes și cu o oarecare obiectivitate evoluția generației anilor 2000. Pruncii de atunci sunt azi adolescenți sau chiar tineri maturi. Școala i-a învățat toate fast forward. Învățatorii i-au considerat un soi de casetofoane. Modele așa zis inovative au fost aduse în clase, fluturându-se frenetic steagul unui nou tip de învățamânt. Copiilor și mai apoi adolescenților li s-a inoculat impresia că tot ce li se spune că ar fi corect este și în realitate bun și binefăcător.

Azi mergi cu ei de mână la câte un ghișeu administrativ și constați că nu pot să completeze câteva rubrici. Dacă pun mana pe pix parcă încearcă mai întâi să găsească butonul pentru copy-paste. Când ajung în situația să compună o cerere se prăbușește cerul peste ei. Cei mai mulți pe care i-am vazut își asociaza îndemânarea în a scrie cu ceea ce părinții primei jumătăți a veacului trecut numeau “laba gâștii”.

Între a gândi și a face cu mâinele tale nu mai există punți. Ireversibilul   s-a produs.

A existat vremea în care caligrafia era nu doar o oră de curs la școală, nu doar o învățare, era mai ales  disciplină și disciplinare. Caligrafia și mai apoi scrisul pe foaia de hărtie disciplinau mâna, degetele, atenția, creierul, reflexele.

A caligrafia putea să evidențieze că ceea ce este urât nu poate fi altfel decât dezagreabil, iar ce este frumos trebuie exersat și te reprezintă asemenea propriei semnături.

Sugativa, călimara, tocul însemnau nu doar “uneltele” unui imposibil backspace și delete, ci pachetul de bază al inventării vieții tale scrise și comunicate în chip personalizat.

Greșeala dacă era minoră, se repara cu PIC, soluția minune de care puțini își mai amintesc, însă dacă era severă înseamna pagină ruptă și ,ab initio, tot textul.

Rândurile frumos așezate te învățau, atunci când ajungeai la finalul unei pagini, fermitate a mâinii și a trăsăturilor. Nu doar a trăsăturilor de peniță, ci poate și a celor morale. Stiloul era cu greu acceptat de profesori. Nu genera posibilitatea să te învețe acea acuratețe care ține de aspectul paginii scrise, de forța apăsării progresive pe hârtie, de continuitatea liniei care dura cât clipa de cerneală strecurată în furca peniței tocului. Dar dacă te referi la alte vremuri, cică înseamnă nostalgie anacronică.

Nu pot să fac o pledoarie pentru caligrafie doar de dragul de a fi nostalgic.

În prezent, prin debile apăsări și atingeri ale tastaturii virtuale apar clipite litere pe care le numim scris. O stranie grabă în fața unei inexistente provocări duce mai departe deformarea scrisului către comunicarea prin cuvinte prescurtate.

Iar după un timp mâinile încep să tremure, iar copiii și mai ales părinții nu știu din ce cauză. Degetele se învață atât de mult cu tastarea încat manualitatea devine nonsens. Îndemânarea nici măcar nu se regăsește în orizontul aspirațional.

Să existe oare vreo legatură între caligrafie și înlocuirea unui stecher electric sau cusutul unui nasture la camașă?!

Eu spun ca da!

Lipsa aptitudinilor aplicate face ca după ani de studiu mulți tineri să rămână doar inteligenți. De șurubelniță sau de acul de cusut se vor ocupa alții. Pe banii lor, ai celor deștepți care nu mai pot face nimic domestic.

Revenirea intensă la ora de caligrafie în clasele primare poate ar fi resetarea pentru un nou început. Doar așa vom putea să constatăm cum așternându-se cuvinte adevărate din mintea copilului, acesta poate să devină om matur complet.

Doar în acest fel vom atenua impactul imundului și omniprezentului ecran LCD care ne invită ipocrit să salvăm pădurile. Doar astfel vom vedea pe copiii noștri mai întâi scriind cuvinte și apoi citind cărți.

Scrisul face bine doar dacă se începe cu scrisul ăla, de mână. Face bine pentru că este elementul care va conduce spre materialitatea palpabilă a paginii caligrafiate, a cărții și mai apoi spre studiu.

Viața reală va arăta că dintre caligrafi vor fi aleși învingătorii în viață. Restul vor fi cei rămași la nivel de copy-paste, încâlciți printre prescurtări și ideograme care inundând deja cotidianul fiecărui om au început să altereze limba și  limbajul.

Pentru educatori, părinți, politicieni …. este vremea  trezirii pentru ca nu cumva să ajungem clipa în care copiii noștri,  neștiind să deseneze un cuvânt, să inventeze un nou Babel în care unii să spună ceva, iar restul să înțeleagă altceva.

MOARTEA LUI STALIN … 5 KOPEICI PENTRU PREZENT

Mulți chiar credem că nici măcar umbra lui Stalin nu mai bântuie prin țara noastră.

Doar ne închipuim acest lucru.

În fapt zilnic întâlnim bucăți  vii din crudul dictator care și-a început cariera ca bandit la drumul mare pe străzile din Tbilisi.

Palme de om,brațe,picioare,jumătăți de creier sau zămisliri de gând tipic staliniste circulă nestingherit printre noi.

Le putem vedea la televizor sau la microfonul unei tribune ca elemente greu indentificabile cu satrapul bolșevic datorită faptului că nu sunt asamblate într-un singur om.

Dacă un geniu rău ar aduna de la fiecare cate o bucata si le-ar așeza laolaltă nu ar ieși un Frankestein ci Noul Stalin.

Când a fost să plece spre iad ,moartea nu a venit dintr-o dată pentru Stalin.

Mai întâi a zăcut mai bine de jumatate de zi în propriul pișat.

Momentul morții sinistrului personaj de la Kremlin poate este coșmarul care îi vizitează noapte de noate pe cei  îngroziți de inteligența unora de lângă ei și speriați de profesionalismul căpătat de veritabili specialiști printr-o viață începută cu coate roase pe banci de școală și continuată cu un urcus bazat pe merite personale.

S-a ajuns în România ca prin gură mare și complot politic mărunt să fie marginalizați  medici competenți,profesori,ingineri,economiști, pentru a face loc în cele mai frecvente cazuri loc imposturii.

Decidenții politici fără vreo meserie cuantificabilă sunt speriati ca diletanstismul lor va fi din ce în ce mai evident de la o zi la alta prin juxtapunere cu imaginea publică a specialistului consacrat.

Stalin a avut la capătâi în timpul agoniei chiar și ventilator pentru respirație dar tehnicienii nu știau cum functineața aparatul și erau paralizți de frică.

Accidentul vascular care i-a fost temelia începutului de capăt al zilelor s-a petrecut in epoca în care cei mai prestigiși medici se aflau în pușcării torurați pentru descâlcirea imaginarului complot al doctorilor.

La patul suferinței de câteva zile de la resedinta de la Kunțevo au ajuns medici de mâna a doua pentru că pe alții nu îi avea sistemul la dispoziție.

Teama gărzilor personale și a membrilor nomenclaturii a blocat chemarea vreunui doctor știută fiind aversiunea dictatorului față de medici.

Atunci când unul dintre medicii prezenți a descris pentru creierele tâmpe ale unor Beria,Kaganovici,Hrușciov și Mikoian cheagul de sânge din creierul lui Stalin drept o monedă de 5 kopeici și respirația ca fiind vestitoare de moarte curierii au plecat să ceară sfat tocmai la ușile pușcăriilor în care se aflau cei care se pricepeau.

Iar când a sosit ceasul ca Stalin să se înece în propriile fluide poate așa cum se îneacă acum unii pacienți din causa virusului, nu a mai putut decât să mai deschidă odată ochii cu o privire teribilă sau nebună sau furioasă ori copleșită de moarte.

Moneda de 5 kopeici din capul său își dusese la sfârșit menirea.

Citim drept petrecute lucruri din istorie fără să învățăm că lecția greșelior dacă nu se învață se poate repeta cu oricine.

Bucățile de Stalin care poartă cravată și sacou șuierând printre dinți verdicte medicale ți termeni de dicționar învățați pe bancheta din spate a limuzine oficiale nu pot realiza nici în al doisprezecelea ceas că pot fi  înșiși pacienți și nici un competent prin preajmă sa le ofere gura de aer necesară supraviețuirii.

Poate doar pe marginea patului să le așeze o monedă de 5 kopeici pentru a fi pusă pe ochi drept plată pentru luntrașul care are a-i duce în lumea de dincolo.

Moartea lui Stalin nu lasă loc pentru nici un epitaf contemporan ci doar pentru dangătul funebru al mediocrității.