Shift, backspace, delete.
Facilitățile unui nou tip
de comunicare sunt mai degrabă o mefistofelică invitație de a învăța mai
înainte să greșești, fără a te fi deprins cu simțul corectitudinii.
Am uitat repede, în
aproape un deceniu, să scriem cu ustensile pe care în prezent le considerăm
vetuste. Stiloul și pixul sunt în cel mai bun caz accesorii inutile pitite în buzunarele
vreunei genți, iar tocul a devenit demult artefact. Poate că tinerii din
prezent nici nu mai știu ce este un toc.
Pe de altă parte,
progresul face parte din evoluția firească a unei societăți.
Din pacate, abia după ce
ai urcat treaptă dupa treaptă, evoluând, îți dai seamna că ce ai pierdut sau ce
ai lăsat în urmă nu mai poate fi adus în bagajul deplinătății aptitudinilor
proprii. Prăpastia între îndemânare sau manualitate și mecanicism devine de
netrecut.
“Scrisul face bine!” nu
poate fi doar un slogan.
Am urmarit cu interes și cu
o oarecare obiectivitate evoluția generației anilor 2000. Pruncii de atunci
sunt azi adolescenți sau chiar tineri maturi. Școala i-a învățat toate fast forward. Învățatorii i-au
considerat un soi de casetofoane. Modele așa zis inovative au fost aduse în
clase, fluturându-se frenetic steagul unui nou tip de învățamânt. Copiilor și
mai apoi adolescenților li s-a inoculat impresia că tot ce li se spune că ar fi
corect este și în realitate bun și binefăcător.
Azi mergi cu ei de mână
la câte un ghișeu administrativ și constați că nu pot să completeze câteva
rubrici. Dacă pun mana pe pix parcă încearcă mai întâi să găsească butonul pentru
copy-paste. Când ajung în situația să compună o cerere se prăbușește cerul peste
ei. Cei mai mulți pe care i-am vazut își asociaza îndemânarea în a scrie cu
ceea ce părinții primei jumătăți a veacului trecut numeau “laba gâștii”.
Între a gândi și a face
cu mâinele tale nu mai există punți. Ireversibilul s-a produs.
A existat vremea în care
caligrafia era nu doar o oră de curs la școală, nu doar o învățare, era mai
ales disciplină și disciplinare. Caligrafia
și mai apoi scrisul pe foaia de hărtie disciplinau mâna, degetele, atenția, creierul,
reflexele.
A caligrafia putea să
evidențieze că ceea ce este urât nu poate fi altfel decât dezagreabil, iar ce
este frumos trebuie exersat și te reprezintă asemenea propriei semnături.
Sugativa, călimara, tocul
însemnau nu doar “uneltele” unui
imposibil backspace și delete, ci pachetul de bază al
inventării vieții tale scrise și comunicate în chip personalizat.
Greșeala dacă era minoră,
se repara cu PIC, soluția minune de care puțini își mai amintesc, însă dacă era
severă înseamna pagină ruptă și ,ab initio, tot textul.
Rândurile frumos așezate
te învățau, atunci când ajungeai la finalul unei pagini, fermitate a mâinii și
a trăsăturilor. Nu doar a trăsăturilor de peniță, ci poate și a celor morale. Stiloul
era cu greu acceptat de profesori. Nu genera posibilitatea să te învețe acea
acuratețe care ține de aspectul paginii scrise, de forța apăsării progresive pe
hârtie, de continuitatea liniei care dura cât
clipa de cerneală strecurată în furca peniței tocului. Dar dacă te referi la
alte vremuri, cică înseamnă nostalgie anacronică.
Nu pot să fac o pledoarie
pentru caligrafie doar de dragul de a fi nostalgic.
În prezent, prin debile
apăsări și atingeri ale tastaturii virtuale apar clipite litere pe care le
numim scris. O stranie grabă în fața unei inexistente provocări duce mai
departe deformarea scrisului către comunicarea prin cuvinte prescurtate.
Iar după un timp mâinile
încep să tremure, iar copiii și mai ales părinții nu știu din ce cauză. Degetele
se învață atât de mult cu tastarea încat manualitatea devine nonsens. Îndemânarea
nici măcar nu se regăsește în orizontul aspirațional.
Să existe oare vreo
legatură între caligrafie și înlocuirea unui stecher electric sau cusutul unui
nasture la camașă?!
Eu spun ca da!
Lipsa aptitudinilor
aplicate face ca după ani de studiu mulți tineri să rămână doar inteligenți. De
șurubelniță sau de acul de cusut se vor ocupa alții. Pe banii lor, ai celor
deștepți care nu mai pot face nimic domestic.
Revenirea intensă la ora
de caligrafie în clasele primare poate ar fi resetarea pentru un nou început. Doar
așa vom putea să constatăm cum așternându-se cuvinte adevărate din mintea
copilului, acesta poate să devină om matur complet.
Doar în acest fel vom
atenua impactul imundului și omniprezentului ecran LCD care ne invită ipocrit
să salvăm pădurile. Doar astfel vom vedea pe copiii noștri mai întâi scriind
cuvinte și apoi citind cărți.
Scrisul face bine doar
dacă se începe cu scrisul ăla, de
mână. Face bine pentru că este elementul care va conduce spre materialitatea palpabilă
a paginii caligrafiate, a cărții și mai apoi spre studiu.
Viața reală va arăta că dintre
caligrafi vor fi aleși învingătorii în viață. Restul vor fi cei rămași la nivel
de copy-paste, încâlciți printre prescurtări și ideograme care inundând deja
cotidianul fiecărui om au început să altereze limba și limbajul.
Pentru educatori, părinți,
politicieni …. este vremea trezirii
pentru ca nu cumva să ajungem clipa în care copiii noștri, neștiind să deseneze un cuvânt, să inventeze
un nou Babel în care unii să spună ceva, iar restul să înțeleagă altceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu