Între acestea și una conform căreia credința este în sufletul fiecăruia.
Analiști,psihologi și formatori de opinie au iterat care de care mai răspicat ipostaza credinței trăite la nivel personal ca un soi de ombilic al argumentului de a se rămâne în casă.
Care de care mai convingător, încerca să învețe că trăirea religioasă se poate consuma din living până în bucătărie cu eventual popas pe balcon ca și cum ai fi trecut pragul oricărui lăcaș de cult.
Reducționist se poate și așa.Dar argumentul credinței trăite exclusiv personal ca îndemn de a se rămâne în case de sărbători era,pentru cei credincioși ,egal cu zero, pentru că aceștia ca oameni responsabili ,oricum stăteau în casă chiar dacă nu se simțeau împliniți.
Pentru cei mai puțin credincioși, tot zero însemna, pentru că nu țineau cont de asta.
Poate puțini dintre cei cu astfel de opinii au stat de la început la sfârșit la vreo liturghie sau au participat plenar la un pelerinaj.
Dintre aceștia unii,ajunși pe vreun pisc de munte și năuciți de atâta frumusețe în loc să exclame …”mare eşti Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale”… vor fi reușit doar un măreț WOW.
Pentru cei care înțeleg spiritualitatea în astfel de limitări credința pare fi un fel de ceai cu proprietăți curative pe care dacă îl pui în termos fierbinte, tot asa îl găsești când scoți capacul.
Nu trebuie să fii mare exeget al realităților religioase ca să îți dai seama că cel putin trei dimensiuni ale credinței infirmă faptul că aceasta este asociată exclusiv sufletului omului.
Prin credință se exprimă în primul rând legătura între om și realitatea spirituală.
Este puntea între făptura umană și Dumnezeu sau oricare altă formă a existenței transcendentale.
Credința înseamna în egală măsură comunicare și comuniune.
O permanentă legătură între pământ și cer,între suflet și Duh.
Credința unește pe oameni între ei prin participare.Fără
co-participare, fără comuniune, fără comunicare personală,credința nu se deosebește cu mult de un soi de poezie frumoasă pe care o spui seara la culcare.
Marea provocare a religiei în forma sa instituționalizată va fi legată nu atât de lipsa de comunicare ci din posibila limitare a comuniunii și a co-participării la actul sacru.
Credința aflată doar în sufletul fiecăruia poate deveni cel mult un simplu permis de conducere cu diferite categorii dar lipsit de cea mai importantă, aceea prin care omul (nu) se conduce pe sine de pe pământ spre cer.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu