SATUL ÎN CARE NIMENI NU FURĂ ...DAR NE FURĂM CĂCIULA

Eram într-o bună zi la pe malul Dunării,pe lângă Dubova,aproape de Porțile de Fier.Un indicator “mi-a facut cu ochiul” să o iau pe un drum lăturalnic spre una dintre puținele localități din România în care viețuiesc cehi-Eibenthal.
Auzisem de cătun și mi-am facut curaj să iau pieptiș cale de vreo 6 km un drum forestier.Când colo ... asfalt ca în palmă.DN 57 lăsat în urmă era ca după razboi în comparație cu drumul pe care urcam.Rigolă din beton și calea de rulare mai ceva ca pardoseala din Carrefour.Mă credeam deja prin codrii Boemiei apropiindu-mă de vreun castel precum Kasperk După cam 6 km am ieșit din pădure iar de pe un tăpșan se vedea satul.Drumul asfaltat o lua la dreapta ...turla bisericii satului se zărea spre stânga.Cât vedeai cu ochii,preț de mai bine de 1 km,către pășuni,se îndrepta calea asfaltată.Arăta ca în filmele americane cu happy end ...drumurile alea întinse, cu suișuri și coborâșuri,de par că nu se sfârșesc.
RATIUNEA îmi spunea să o iau la dreapta pe asfalt,că o fi vreun ocol sa mă coboare în sat pe drum lin.INSTINCTUL mă îndeamna să merg prin hârtoape la stânga luând cap compas țiglele roșiatice care se vedeau dincolo de miriște.Am privit și spre troiță dar neam inspirație pe ce cale să apuc.Pornesc totusi pe asfalt spre dreapta.După cam 1 km,doi ciobani pe partea stângă a drumului.Să fi fost leat cu mine,deși barba și cușma îi arătau ceva mai maturi.Asfaltul se așternea sub roți către o curbă din zare.Nu încetinesc și mă felicit în gând că am ales calea cea bună.Când colo,după curbă,brusc,precum în desene animate,drumul se termină.Și asfaltul așișderea.Mă proptesc cu botul mașinii direct în holdă.Iarbă înaltă până la genunchi.Numai bună de prima coasă.Nu îmi vine să cred ochilor.Drumul nu mai ducea nicăieri.Cobor din mașină si privesc năuc.Cat în dreapta,cat și în stânga.Nici urmă de sat.Cât vezi cu ochii iarbă aurie și câțiva brazi ici colo.Întorc mașina și cobor spre răspântia cu troită.În cale opresc lângă ciobani și după ce ne dăm binețe îi întreb unde e drumul spre Eibenthal .-De la troiță la dreapta... zic ei. -Da drumul ăsta asfaltat unde duce ....întreb eu.
-Nicaieri !.... îmi răspund ei senini precum cerul. -Cum așa ?....mă rățoiesc eu. -Uite așa !... îmi răspund fară urmă de emfază păstorii. -Pai bine...drumul de la troiță până în sat nu este asfaltat? -Nu ! -Păi cum de ăsta e asfaltat ? -Păi simplu..pe fonduri europene. -Dar nu duce nicăieri ... mă aprind eu în dialog.De ce nu au turnat asfaltul spre sat? -Nu duce nicăieri ... spun și interlocutorii mei.Dar din câte am auzit pe la stăpânire nu putea duce nici în sat că nu au dat banii pentru drum rural.Și ca să termine banii l-au aruncat vreo 2 km spre deal.
Am privit în ochii oamenilor și nu știu care dintre noi era mai resemnat.Am mers apoi în Eibenthal, satul din România unde nu se fură. Cătunul unde localnicii lasă dimineaţa banii la poartă, într-o plasă, şi seara găsesc pâine în sacoşă
IN LOCUL LOR FURĂ ALȚII !
Pe la margine de sat,precum oarecand găinarii.Iar nefirescul poartă coronița de premiant și ai noștri politicieni raporteză cu mândrie la “Înalta Poartă”....-am atras fonduri europene!!! Dar nici un nebun al satului nu a fost în stare sa îi traga de mâneci scrobite pe măscaricii de la Bruxelles că se poate iesi din canonul reglementării cu ochelari de cal dacă natura lucrurilor înseamnă mai bine și firesc.În locul celor cu gulere scrobite și priviri în gol gândește pixul Mont Blanc când semnează decontul pe banii contribuabililor.Gândeste tot atăt de profund ca și varful omonim din Alpi.